Busuiocul (denumit stiintific Ocimum basilicum) este o planta ierboasa, aromata, originara din Asia tropicala.
Din punct de vedere etimologic, termenul provine din limba greaca – “basielius” care se traduce prin “rege”, despre aceasta planta spunandu-se ca a crescut pe locul unde Imparatii Constantin si Elena au descoperit Sfanta Cruce.
Popularitatea plantei in sfera culturala a Marii Mediterane, acolo unde s-a plamadit si religia crestina, a facut ca busuiocul sa fie folosit in cultul liturgic crestin. Astfel, Biserica Ortodoxa a Greciei, a Georgiei si a Ciprului au inceput sa foloseasca crengute verzi sau uscate de busuioc pentru sfintirea Aghesmei Mari si a celei Mici.
Cu toate acestea, este important de stiut ca pentru aceste doua slujbe, busuiocul nu este un element indispensabil, sfintirea apei facandu-se, de fapt, prin invocarea harului Duhului Sfant de catre preot. Frunzele busuiocului miros frumos si sunt precum niste cupe, iar aceste detalii au facut ca planta sa fie ideala pentru stropirea credinciosilor si a bisericii cu agheasma.
In traditia populara romaneasca, busuiocul nu lipseste din ritualurile de trecere (nastere, nunta, inmormantare), capatand in unele situatii valente magice. In credinta populara, busuiocul are un rol sacru, alunga raul, are puteri vindecatoare si atrage energiile pozitive.
LEGENDA BUSUIOCULUI
Povestea spune că, demult, trăia un flăcău chipeș și curajos pe care îl chema Busuioc. Într-unul din anii acelor vremuri îndepărtate, o secetă a cuprins Pământul.
Zmeii legaseră ploile, iar animalele și oamenii mureau de sete și de foame. Nimeni nu era atât de brav încât să înfrunte zmeii. Văzând acestea, Busuioc s-a dus să se lupte cu ei, dar s-a stins în luptă fiindcă aceștia erau numeroși.
În amintirea viteazului flăcău, ce s-a dus fără teamă să salveze omenirea, Dumnezeu a lăsat pe Pământ o floare, busuiocul. Frunzele sale sunt foarte aromate, iar preoții folosesc florile atunci când binecuvântează casele, stropindu-le cu agheasmă.
