Andrei Vlădăreanu (42 de ani), avocat în Baroul Prahova, este unul dintre puţinii români care au reuşit să pătrundă până în inima Africii, fascinat de ceea ce continentul negru îi poate oferi unui european.
De la o călătorie spectaculoasă strict în scop turistic, în zone pe care mulţi dintre noi nici măcar nu le putem indica pe hartă, Andrei Vlădăreanu a ajuns astăzi să fie naş de botez pentru 15 copii africani.
În zece ani, cât a trecut de la prima călătorie pe tărâm african, Andrei s-a transformat din „muzungu“, termen în limba bantu folosit pentru a identifica turistul alb, omul care umblă fără rost, care nu stă la casa lui, într-un afacerist duhovnicesc, cum singur se defineşte Andrei Vlădăreanu a învăţat că Africa nu este deloc cea expusă la National Geographic sau cea pe care turiştii cu dare de mână o găsesc în bungalourile şi resorturile de lux.
Africa este murdară, săracă şi crudă în cea mai mare parte, dar fascinantă, sinceră şi cuceritoare în acelaşi timp.
Atât de mult a îndrăgit Kenya, Rwanda, Uganda, Burundi, Congo, Tanzania, Malawi şi Zimbabwe, încât a înfiinţat fundaţia „Love Africa“, prin intermediul căreia strânge fonduri pentru a ajuta copiii săraci din acele locuri.
A fost întrebat nu de puţine ori de ce a ales Africa pentru a face acte caritabile atâta vreme cât şi România are săracii ei, iar răspunsul este dezarmant: „Eu, dacă vreţi, sunt un afacerist duhovnicesc. Cu un dolar în România nu pot să cumpăr atâta bucurie câtă pot cumpăra acolo, în Africa.
Eu nu am resurse foarte mari, aşa că nu pot să risipesc. Investesc acolo unde este profitul mai mare duhovnicesc. Eu îmi propun să fac acolo ceva, nu ştiu dacă o să şi reuşesc“, explică Andrei Vlădăreanu.
Am devenit avocat titular pentru a-mi asigura subzistenţa“ Aventura în Africa a început în 2009. Andrei Vlădăreanu este un mare pasionat de călătorii, provocat fiind încă din copilărie de Jules Verne, care i-a aţâţat gândul că trebuie să vadă locuri şi oameni. Şi-a programat totul din timp.
A vrut să urmeze cursurile Academiei de Ştiinţe Economice tocmai pentru a căpăta ştiinţa gestionării unei afaceri care să-i permită să vadă lumea. N-a fost să fie întocmai. A ratat admiterea la ASE şi s-a îndreptat către Facultatea de Drept.
„După ce am absolvit Dreptul, majoritatea prietenilor mei au ajuns călugări în mănăstiri, acum sunt stareţi şi eu eram aşa…
Noi am fost foarte apropiaţi de biserică. M-am trezit la un moment dat fără prieteni după facultate, pentru că mai toţi s-au dus în diverse mănăstiri şi a fost foarte ciudată senzaţia asta, pentru că nu mă puteam vedea în postura unui familist, cel puţin nu la momentul acela.
Mi s-a propus de către unii dintre episcopii vicari de la Patriarhie să vin consilier juridic la Patriarhie, dar am zis că nu pot să mă bag în chestia asta, pentru că ar însemna să mă blochez şi să nu mai pot să-mi îndeplinesc visul, să călătoresc.
Numai că duhovnicul mi-a spus să mă duc să văd ce pot face timp de un an şi apoi eram liber. Nimeni nu putea să-mi spună nimic, pentru că primisem binecuvântare să plec.
Asta se întâmpla în 2001 şi am rămas în continuare în formula asta, dar între timp, am intrat în avocatură, am devenit avocat titular pentru a-mi asigura subzistenţa“, explică Andrei Vlădărean. Eu, dacă vreţi, sunt un afacerist duhovnicesc.
Cu un dolar în România nu pot să cumpăr atâta bucurie câtă pot cumpăra acolo, în Africa. Eu nu am resurse foarte mari, aşa că nu pot să risipesc.
Investesc acolo unde este profitul mai mare duhovnicesc. Eu îmi propun să fac acolo ceva, nu ştiu dacă o să şi reuşesc
În prezent, avocatul ploieştean reprezintă BOR în diverse litigii, iar în timpul liber îşi trăieşte visul care a căpătat astăzi dimensiuni de neimaginat la început. A străbătut lumea în lung şi-n lat, de la Cercul Polar până în Turcia, Grecia şi Egipt, dar mai jos de-atât nu coborâse.
Africa rămânea o ţintă aproape imposibil de atins, în primul rând din cauza costurilor deloc mici pentru un turist est-european care îşi pusese în cap să viziteze cam tot ce se poate într-o călătorie în acestă parte de lume.
Imposibilul a devenit posibil aparent întâmplător. Un prieten bulgar, pe care îl cunoscuse cu ani în urmă în călătoriile din Grecia şi pe Muntele Sfânt, i-a propus să-l însoţească într-o vacanţă în Africa. Prietenul bulgar călătorise aproape în toată lumea, mai puţin pe continentul negru.
Se ferea să meargă singur, iar din cercul lui de prieteni nimeni nu se încumeta într-o aşa aventură.„M-a sunat pe mine ca o ultimă soluţie, deşi eram foarte buni prieteni, doar că eu nu aveam forţa financiară să mă duc într-o asemenea excursie.
Mi-a zis să fac rost de două mii de euro şi aşa am plecat într-o călătorie spectaculoasă cu el pentru prima dată în Africa, în zona ecuatorială şi mai jos. Am ajuns în Zambia, Malawi, Tanzania şi Kenya“, povesteşte Andrei Vlădăreanu.
Excursia nu se rezuma doar la un sejur într-un safari, aşa cum se obişnuieşte, ci un soi de aventură de câteva săptămâni în timpul căreia românul şi bulgarul au mers cu autobuzul sute de kilometri, ca să simtă Africa aşa cum este ea, nu cea cosmetizată de operatorii din turism.
Se întâmpla în 2009, iar unul dintre obiectivele turiştilor a fost inclusiv Kilimanjaro. În acea perioadă, internetul nu era atât de bine pus la punct ca acum, astfel că totul a fost chiar o aventură, pentru că mai nimic nu era programat sau rezervat dinainte, iar informaţiile erau extrem de puţine.
Această excursie pe muntele Kilimanjaro avea să se transforme într-un fel de rampă de lansare către ce avea să vină.
În autobuzul care-I ducea spre poalele celui mai înalt masiv muntos din Africa, Andrei a luat decizia brusc să nu coboare în localitatea Moshi, aşa cum era în plan, ci în Arusha, pentru că era un oraş mai mare, unde şansele să se aprovizioneze cu cele necesare expediţiei erau mai bune.
„Nu merge să te duci pe munte ca la noi în Bucegi. Este nevoie de mai mult decât atât, trebuie să ai un permis, trebuie să ai un ghid, trebuie să ai un bucătar, trebuie să ai hamali angajaţi din care toată lumea câştigă, statul şi apoi oamenii aceia care sunt cumva încurajaţi să lucreze“, explică Andrei Vlădăreanu.
