Carol I a condus România vreme de 48 de ani. „Regele de oţel“ a lăsat în urma lui un testament impresionant scris cu gândul la românii pentru care inima lui a bătut neîncetat.
Regele Carol I a condus România vreme de 48 de ani, având cea mai lungă domnie din istoria ţării. De numele primului rege pe care l-a avut România mare se leagă câştigarea Independenţei de stat, adoptarea primei Constituţii, făurirea statului modern român, dar şi construirea podului Anghel Saligny de la Cernavodă sau construirea primilor kilometri de cale ferată din România.
Tenacitatea, sobrietatea şi rigoarea cu care a condus România vreme de aproape cinci decenii i-au atras lui Carol porecla de ”Regele de oţel”.
Crezul primului rege al României a fost ”Totul pentru ţară. Nimic pentru mine”. După ce a acceptat oferta de a prelua conducerea ţării, Carol a venit în România deghizat şi cu un paşaport fals.
Din cauza conflictului existent între ţara sa şi Austria, tânărul principe a fost nevoit să călătorească spre România cu numele de Karl Hettingen care, oficial, se îndrepta spre Odesa în interes de afaceri.
Pe 6 mai 1866, principele a sosit la Baziaş, unde s-a întâlnit cu Ion C. Brătianu. Cei doi au călătorit separat pe un vapor, la clasa a II-a, fără a schimba o vorbă, pentru a nu isca suspiciuni. A intrat în ţara pe care avea să o conducă vreme de 48 de ani pe la Drobeta Turnu Severin.
Calea lui Carol spre Bucureşti, rămasă în istorie drept ”drumul lui Carol”, a însemnat un traseul prin Horezu, Râmnicu Vâlcea, Curtea de Argeş, Câmpulung şi Târgovişte.
A intrat în Bucureşti pe 10 mai 1866 pe la podul Mogoşoaiei, întâmpinat de primarul Bucureştiului, Dimitrie C Brătianu, care i-a înmânat cheile oraşului. În aceeaşi zi a depus jurământul în noua sa calitate de domnitor al Principatelor Unite Române în Palatul Mitropolie:
”Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului ei şi a domni ca domn consituţional”. „Jur!” a fost primul cuvând rostit în limba română de principele Carol.
În momentul depunerii jurământului, tânărul domn a mai spus: „Punând picioarele pe acest pământ, am şi devenit român! Cetăţean azi, mâine, de va fi nevoie soldat, eu voi împărtăşi cu dumneavoastră soarta cea bună ca şi cea rea”.
Carol a lăsat românilor un testament impresionant. A scris ultimele rânduri adresate celor pe care i-a condus vreme de 48 de ani la data de 26 februarie 1899 ”Alcătuind acest testament, mă gândesc, înainte de toate, la iubitul meu popor, pentru care inima mea a bătut neîncetat şi care a avut deplină încredere în mine.
Viaţa mea era aşa strâns legată de această de Dumnezeu binecuvântată Ţară, că doresc să-i las, şi după moartea mea, dovezi vădite de adâncă simpatie şi de viul interes pe care le-am avut pentru dânsa.
Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între statele europene: m-am silit ca simţământul religios să fie ridicat şi dezvoltat în toate straturile societăţii şi ca fiecare să împlinească datoria sa, având ca ţintă numai interesele statului.
Cu toate greutăţile pe care le-am întâlnit, cu toate bănuielile care s-au ridicat, mai ales la începutul Domniei mele, în contra mea, expunându-mă la atacurile cele mai violente, am păşit, fără frică şi fără şovăire, înainte pe calea dreaptă, având nemărginită încredere în Dumnezeu şi în bunul simţ al credinciosului meu popor.
Înconjurat şi sprijinit de fruntaşii ţării, pentru care am avut totdeauna o adâncă recunoştinţă şi o vie afecţiune, am reuşit să ridic, la gurile Dunării şi pe Marea Neagră, un stat înzestrat cu o bună armată şi cu toate mijloacele spre a putea menţine frumoasa sa poziţie şi realiza odată înaltele sale aspiraţiuni.
Succesorul meu la tron primeşte o moştenire de care va fi mândru şi pe care el o va cârmui, am toată speranţa, în spiritul meu, călăuzit fiind de deviza:«Tot pentru Ţară, Nimic pentru mine», scria Carol I la vârsta de 60 de ani.
Carol şi-a trecut în testament şi dorinţele legate de înmormântarea sa. ”Doresc a fi îmbrăcat în uniforma de general (mică ţinută, cum am purtat-o în toate zilele), cu decoraţiile de război şi numai Steaua României şi Crucea de Hohenzollern pe piept.
Am rămas credincios religiunii mele, însă am avut şi o deosebită dragoste pentru biserica răsăriteană, în care scumpa mea fiică Maria era botezată.