Recent, Horațiu Mălăele a vorbit despre perioada copilăriei și despre cel care l-a ajutat să devină omul de astăzi.
Iată ce a scris artistul:
„Când m-am născut, nu erau semne de vreo reușită a mea în viață.
Aveam un strabism foarte pronunțat, eram dislexic și abia citeam, toți cei din jur râdeau de mine: profesori și copii, eram numit „prostu’ clasei”, mi se lipeau bilete cu apelativul ăsta în pauze pe spate, mi se spunea mereu că desenez urât și atunci nu prea am mai desenat.
Eram în suferință.
Înțelesesem că sunt prost, urât, și că nu sunt bun de nimic.
Apoi, în clasa a V-a, a venit un profesor care mi-a văzut un desen ascuns, și a vorbit puțin cu mine.
La urmă, m-a privit direct în ochi și mi-a spus clar:
„Tu ești un geniu.”
Iar eu am început să fiu.”
Horaţiu Mălăele s-a născut în satul Tahomir din Târgu-Jiu. Are amintiri plăcute despre „părinţii lui olteni”, despre casă şi bunici. Pentru el, copilăria e „cadoul pe care ni-l face viaţa pentru ce vom avea de îndurat”.
Mălăele a ajuns la Bucureşti într-un moment de glorie al teatrului românesc. A jucat primul rol în 1974, la Studioul Casandra, intepretându-l pe Fabinard, în spectacolul „Pălăria florentină” de Eugène Labiche, în regia lui Ovidiu Schumacher.
A continuat apoi să interpreteze roluri pe scena Teatrului Tineretului din Piatra Neamţ, unde a fost încurajat şi promovat de regizoarea Cătălina Buzoianu.
Locul de suflet al lui Mălăele a fost, însă, Teatrul Nottara, unde a interpretat roluri în spectacole de renume, printre care „Karamazovii”, în regia lui Dan Micu (1981), „Aceşti îngeri trişti”, montat de Mircea Cornişteanu (1983), „Scapino”, în regia lui Alexandru Dabija (1985), „Puricele”, în regie proprie, în 1993. Mai târziu, a făcut roluri excepţionale la Teatrele Naţional, Odeon, Bulandra şi Comedie.