ine de noi să trăim o mare iubire sau ea e un dar de la Dumnezeu?
– Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu există coincidențe. Faptul de a întâlni o anumită persoană ține de voia Domnului. Dar felul în care reacționăm noi la întâlnirea respectivă ține de noi.
Fiecare persoană care ne iese în cale e un dar de la Dumnezeu și noi trebuie să ne întrebăm, de fiecare dată, de ce a rânduit Dumnezeu să întâlnesc omul ăla.
Ce pot eu să fac din relația asta? Ce trebuie eu să înțeleg? Ce folos pot să trag? Apoi, să nu confundăm îndrăgostirea cu iubirea.
Dacă Dumnezeu îți trimite dragostea, nu înseamnă că-ți da de-a gata și o mare iubire. Dragostea e doar o arvună de la Dumnezeu. Dacă o cheltui fără știință, nu mai ajungi niciodată la iubirea adevărată.
Poate la început nu pare mare, dar iubirea, dacă se lucrează, crește tot mai mult. Iubirea nu e emoție, e o putere. Dumnezeu nu e trup și totuși se definește pe sine că iubire.
Deci, iubirea nu e trup! Sigur, și componentă asta trupească întră în iubire, dar nu se reduce totul la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primită de sus, o putere care trebuie eliberată și lucrată de fiecare în parte.
Spun eliberată, pentru că cel mai adesea ne iubim pe noi înșine, și atunci iubirea este închisă în noi, se învârte în cerc. Este o iubire egoistă, întoarsă către sine, în loc să fie liberă și să nu ceară nimic în schimb.
– Iubirea adevărată e întotdeauna liberă?
– Da, iubirea adevărată afirmă libertatea celuilalt. Nu încearcă să-l stăpânească. Aici se greșește cel mai mult în relațîi, când unul încearcă să-l transforme pe celălalt, să-l ajusteze după gustul propriu.
Când iubeșți, trebuie să ieși din ține în sensul de a încerca să-l trăieșți pe celălalt, să-l înțelegi pe celălalt, să vezi lumea prin ochii lui.
Dacă ii calci libertatea, apare instinctul de apărare. Și se va închide în el. Se va feri de ține, se va simți agresat. Într-o relație trebuie să existe un balans între apropiere și distanță.
Trebuie să-i păstrezi celuilalt taină, să n-o spulberi. Să nu încerci să cotrobăi în toate cotloanele sufletului lui, să nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, îndrăzneala distrug misterul celuilalt.
Exercițiul acesta al ieșirii din noi înșine uneori e dureros, înseamnă să părăseșți o poziție sigură, să ieși din confortul felului tău de a fi, adoptând felul celuilalt de a fi.
Dar numai așa te poți largi, te poți îmbogăți și poți transformă iubirea în cale de cunoaștere. Dacă rămâi în ține însuți, eșți foarte sărac. Ba, mai mult, te trezeșți că toți îți întorc spatele. Te trezeșți singur.
– Ar trebui atunci să cultivăm toleranță în dragoste?
– Ar trebui să facem exercițiul alterității, nu al toleranței. Toleranță e un fel de îngăduință față de ceva ce ție nu-ți convine, presupui că celălalt are niște defecte pe care tu, din mărinimie, le treci cu vederea.
Adică toleranță presupune mândria. Or, într-o relație de iubire tu nu ai dreptul să consideri felul tău de a fi mai bun că al celuilalt, n-ai voie să ceri celuilalt să se schimbe, trebuie să-ți ceri ție să-l suporți pe celălalt.
În iubire, nu trebuie să te preocupe binele tău, ci trebuie să te pui pe ține în slujba celuilalt, preocuparea ta să fie devenirea lui. Scopul lui nu e să te înfrumusețeze pe ține, să te facă să te simți mai frumos și mai bun.
Iubirea trăită drept schimbă oricum lucrurile în bine. Faptul că mă dăruiesc total, că mă arăt jertfitor îl face și pe celălalt să se corecteze, să se simtă, îl schimbă în bine.
Părintele Teofil Părăian spunea că dragostea niciodată nu calculează și dragostea totdeauna calculează. Cum vine asta?
Păi, niciodată nu calculează ce dăruiește, că să-i atragă atenția celuilalt uite, câte am făcut pentru ține, acum da-mi și tu la fel. Și în același timp calculează mereu cât primește, că să poată da mai mult. Asta e iubirea adevărată.
– Câteodată, oricâte ai face pentru celălalt, el rămâne indiferent și nu-ți întoarce nici o fărâmă de dragoste. Cum știi care e omul pentru care merită să dai tot?
– În ordinea firească, important e să nu te implici într-o relație până nu eșți sigur de ea.
Potențialul de afecțiune, de iubire, trebuie păstrat până găseșți o persoană cu care te potriveșți cu adevărat, cu care să ai în primul rând o potrivire sufletească, nu trupească.
Apoi, un om de calitate, dacă a întâlnit un alt om de calitate și se jertfește până la capăt, reușește să-l învingă pe celălalt prin iubire, chiar dacă celălalt iubește mai puțîn. Iubirea unuia, cu statornicie, poate să salveze iubirea celuilalt.
Am cunoscut multe recuperări miraculoase de relațîi care erau în pragul eșecului și au ajuns chiar mai puternice și mai profunde că înainte.
Oamenii trebuie să învețe să aprecieze crizele. Întrebarea mai are însă și o capcană. Dacă te opreșți la om, rișți să pierzi tot.
Dacă îl ai în minte mereu și pe Dumnezeu, găseșți în jur suficiente persoane care să merite să dai tot, fără să-ți mai fie teamă că ai putea pierde.
Nici un om nu merită în sine să-i dai tot. Pentru că omul ăla nu e ultima realitate, dar Dumnezeul din el, da. În definitiv, prin om ne dăruim, de fapt, lui Dumnezeu.
Extras din interviu cu Părintele Pantelimon