Cu cat inaintam in varsta, cu atat ni se pare ca timpul trece mai repede. În copilărie, vacanțele de vară păreau fără sfârșit și așteptarea între două Crăciunuri părea să dureze nu un an, ci mai mulți. Pe măsură ce îmbătrânim, avem, dimpotrivă, impresia că săptămânile, lunile și anotimpurile trec în viteză. De ce se întâmplă asta?
Percepția timpului se schimbă pe parcursul vieții, iar la vârsta adultă, timpul pare să curgă din ce în ce mai repede. Așa se face că dacă ne simțim permanent presați și depășiți este și din cauza acestei percepții deformate.
E vina biologiei sau a cui?
Mai multe teorii încearcă să explice această senzație de accelerare a timpului odată cu vârsta. Una dintre aceste teorii spune că este vorba despre o degradare progresivă a ceasului nostru biologic, din cauza încetinirii naturale a metabolismului nostru pe măsura trecerii anilor: când îmbătrânim, respirația și bătăile inimii se domolesc.
În cazul copiilor, dimpotrivă, inima lor bate mai repede, iar plămânii sunt activați în mai mare măsură. Această intensitate mai mare a activității lor biologice este cea care le dă iluzia unui timp dilatat.
E vina rutinei?
O altă teorie sugerează că această senzație are legătură cu cantitatea de noi percepții la care suntem expuși pe parcursul vieții.
În fața unor stimuli inediți, creierului îi trebuie mai mult timp să trateze informația, ceea ce dă senzația că timpul se dilată: de aceea cei care au supraviețuit unui accident vorbesc adesea că au impresia unui film care se derulează cu încetinitorul în secundele care preced evenimentul.
Atunci când trecem printr-un eveniment neașteptat, creierul trebuie să se ocupe brusc de o mulțime de informații noi și stochează probabil amintiri mult mai bogate și mai detaliate decât este obișnuit.
În amintirea noastră, evenimentul pare mai lung decât este în realitate, așa cum o arată experiența celor care sunt amatori de căderi în gol.
Dar cum explică asta faptul că timpul pare să treacă mai repede odată cu vârsta? Luați în calcul mediul dumneavoastră de adult: totul vă este familiar.
Deja nu mai remarcați detaliile din casa sau biroul dumneavoastră, asta în timp ce pentru un copil, totul este nou și necunoscut, lumea este plină de noi experiențe care îl așteaptă.
Creierul său tânăr nu încetează să-i configureze percepțiile din lumea exterioară și această intensă activitate psihică îi dă impresia că timpul se scurge lent, în timp ce pentru un adult angrenat în rutina cotidiană procesul este exact invers.
Cu cât suntem mai obișnuiți cu repetiția unor evenimente, cu atât timpul pare să treacă mai repede. Iar acest sentiment de obișnuință are tendința de a se accentua odată cu vârsta, pentru că după 20 de ani, corpul nostru produce din ce în ce mai puțină dopamină – un neurotransmițător care se activează la fiecare experiență nouă și care ne ajută să măsurăm timpul care trece.
Problema cu toate aceste teorii este că niciuna nu explică foarte precis de ce timpul pare să se accelereze pe durata întregii noastre vieți.
Ipoteza matematică
Dacă o aceeași perioadă de timp ne pare mai lungă sau mai scurtă, în funcție de vârstă, poate că ar trebui să măsurăm timpul cu ajutorul unei scări logaritmice.
De obicei, acest tip de scară ne permite să măsurăm intensitatea sunetului sau a cutremurelor de pământ, fenomene pentru care o scară liniară nu este suficientă ca să le traducă, din cauza variabilității prea mari a datelor culese.
Pe scara logaritmică Richter (care servește la măsurarea intensității cutremurelor de pământ) a trece de la o magnitudine 10 la o magnitudine 11 nu corespunde unei creșteri cu 10 la sută, cum ar fi cazul unei scăzi liniare, ci unei multiplicări cu 10 în raport cu valoare precedentă.
Dar de ce să măsurăm percepția noastră cu ajutorul unei scări logaritmice? Pentru că raportul nostru cu timpul depinde de vârsta pe care o avem: pentru un micuț de 2 ani, un an reprezintă jumătatea vieții sale, ceea ce explică de ce unui copil i se pare atât de mare distanța dintre două aniversări.
Pentru un puști de 10 ani, un an nu reprezintă decât 10 la sută din viața sa, iar pentru un tânăr de 20 de ani, un an nu reprezintă decât 5 la sută din viața sa. De aceea timpul pare să se accelereze odată cu vârsta.
În mod obișnuit, împărțim etapele vieții în calupuri de câte 10 ani – de la 20 la 30, de la 30 la 40 etc – ceea ce înseamnă că acordăm o pondere fiecărei perioade.
Pe o scară logaritmică, percepem perioadele de durate diferite ca și cum ele ar fi de aceeași durată. În termeni de percepție a timpului, a trece de la 10 la 20 de ani, de la 20 la 40 de ani și de la 40 la 80 de ani ar însemna același lucru.
Adică – atenție, e un pic deprimant – anii care au trecut între vârsta de 5 și 10 ani ni se par la fel de lungi ca anii care separă momentul împlinirii a 40 de ani de cel al atingerii vârstei de 80 de ani.